marți, 24 decembrie 2013

Un brad,




Un brad s-a înălţat, aici lângă pădure...
Avea cămaşa verde... şi barbă albă, avea,
... Avea aureolă... şi-avea şi haine sure...
Era ca un sihastru... un sfânt cred că era.

Se apleca de vânturi... doar dacă iarna rece...
Făcea un soi de sumă... cu vânturile reci,
Căci bradul meu... e mândru.. şi n-are trebuinţă,
Să se aşeze-n dungă... să stea fără voinţă...

El aştepta o taină... un domn fără de nume,
Ce an de an apare... în viaţa noastră-n lume,
Să ne mai dea speranţă... să-aducă pacea lumii...
Aşa cum simt românii... aşa cum spun străbunii!




miercuri, 11 decembrie 2013

Strigăt de durere,





A murit în mine moartea,
Ţara se răceşte-n mine
Sărăcită-mi e trăirea,
Scutierii... ne bat bine!

Când sunt oamenii trântiţi,
Pe pământul lor cel sfânt...
Toţi jandarmii sunt uniţi,
Ne vor viaţa în pământ!

Noaptea rătăcesc jivine...
Şi se aşează abuziv,
Peste tot ce-i sfânt în mine,
Laş, burlesc şi represiv!

Râd cotarlele... votează...
Pentru noi sunt numai biruri,
Ştiţi voi cine ne trădează?
Când jandarmii-s... şiruri... şiruri?

Moare tot ce-i sfânt în noi.
- Vino Doamne... Unde eşti?
Să ne aperi de ciocoi...
Moare ţara la Pungeşti!

miercuri, 27 noiembrie 2013

Putea să da...






Mai ştiu şi-acum privirea ta...
Putea să nu... putea să da,
Erai ca mine... erai tu...
Putea să da... putea să nu...

M-am aşezat... cât umbra mea...
Putea să nu... putea să... da...
Să nu se-aşeze pe ceva.
Putea să da... putea să stea...

Şi-am aşteptat să te ridici,
Puteai să stai... puteai să zici...
Şi... ai intrat în viaţa mea...
Putea să nu, dar... de ce... da?

Ce căi nedezlegate-n cer?
Ai de ales ca grănicer?
Când poţi alege numai tu?
Putea să da... putea să nu...



luni, 25 noiembrie 2013

Şi luna zâmbeşte...








Şi luna zâmbeşte... când chipu-i dispare,
Se stinge-n tăcere se-ascunde şi moare.
Nu cade... de-un nor risipit în neant...
Cum nu moare singur... niciun elefant.

E doar o tăcută... rostire a firii...
Când pleca lumina... când...” vin musafirii”,
Se cade să ştim... că-ntunericii mici...
Sunt parte din ceruri... nu sunt doar aici!

Ei fac o prinsoare cu tot ce-i pierdut...
Şi stoarsă li-i lumea... de timp, de-nceput,
Apar când ombunul se-nchină tăcut...
Şi simte că-i parte... de huma şi lut.

Când omul se simte, suflat de Cel Sfânt...
Răstoarnă şi brazdă... căscată-n pământ.
Aruncă din soare... tot ce e nimic...
Şi faţa de lună-i... zâmbeşte... peltic...

Se simte-ntr-un fel... puţin... adulată...
Şi luna mea râde... se bucură toată,
Aruncă spre mine lumina ei blândă...
Şi ştiu că magia-i la mine-o s-ajungă.

... şi luna zâmbeşte... când chipu-i dispare...
Îşi caută zbor... îşi caută mare...
Dar eu am s-o prind într-o simplă visare...
Şi luna-mi zâmbeşte... şi visul mi-e mare.

miercuri, 20 noiembrie 2013

Dacă vine iarna...





Dacă iarna vrea să vină...
Eu te rog, pofteşte-o-n casă,
Să mă tulbure pe mine...
Tu, rămâi... aşa... frumoasă...

Domoleşte... numai focul,
N-aş voi să se aşeze...
Lângă noi să-i stea norocul
... de nu vrea, să lumineze...

Dacă vrea să ne-mpresoare...
Cu albastrul ei de vis,
Lasă-i uşa descuiată...
Eu am să rămân închis

S-o aşezi în cap de masă...
Ca pe-un oaspete de seamă,
Dă-i din vinul bun şi negru...
Şi-nainte... dă-i şi-o zeama.

Spune-i să îşi amintească...
De tot anul ce-a trecut,
Şi să plece în tăcere...
Nu-i sfârşit făr` de-nceput

Să-i asculţi cuvântul rece...
Care dă poveţe-n scris,
Mie dă-mi un ceai că-mi trece...
Somnul bun... în somnul vis.

Dacă vezi că îmi răceşte...
Ochii care-s muţi de tine,
S-o cinsteşti precum voieşte...
Mie... o să-mi fie bine.

Şi-aş mai vrea să-ţi fie bine...
Să nu uiţi că te-am iubit,
Iarna asta... mie-mi vine,
Ca un viscol nesfârşit.

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Ca o sabie-ncovoiată!






 
Urlă câinii strâmb la lună... şi eu mă întreb aşa:
Ţi-ai uitat române firea... şi-ai trecut cumva de ea?
Pune mâna pe o furcă... ai în şură chiar şi-o coasă...
Dă-i în cap celui ce-ţi fură... şi din ţară... şi din casă!

Ţi-a crescut prea mult pământul... ai să dai şi-altcuiva?
Mierea din adânc... cuvântul... are cine să ţi-l ia?
... dacă asta e dreptate... să te fure orişicine...
Stai în banca ta române... fie-ţi gol de... al tău nume.

Dar... dacă te mint ciocoii... şi îi vrei mai scurţi... de-un cap...
Pune mâna, i-aţi toporul şi azvârle-i în copac!
Dă-i în şuturi sfinte-afară... să-şi ia seama la ce zic,
Că ne-am săturat de lepre... care... “ne mai mint un pic”!

Că... ne-au ruşinat copii... pe bătrâni... i-au atacat...
Tu permiţi să-ţi calce fii... cei ce-n gura au păcat?
... cum să-ţi pleci în lume capul... când întreaga lume ştie,
Că eşti mândru precum dacul... că eşti zeu... pe a ta glie?

Ai închis prea lesne ochii... şi-ai căzut în reverie...
Chiar credeai că sclavii ăştia... ştiu ce spun... sau ştiu să fie?
Schimbă-i!... că nimicii ăştia... îţi împut, ţie gândirea..
Trădătorii...   mor în chinuri... noi trăim... ne ţinem firea!

Lupii tineri ştiu legenda... lupii, ne-înţărcaţi de sânge...
Se ridică-n noi străbunii... ei sunt sfinţi... nu ştiu a plânge!
N-au văzut în veci trădarea... şi minciuna au tratat-o,
Ca pe-o boală... ca pe-o moimă... în genuni au aruncat-o!


Dă o fugă până-n şură... vezi ce-ţi trebuie de-acolo...
Să-i sfârşeşti pe cei ce fură... ca un veşnic zeu Apolo!
Să-ţi trăiască mândrii fii... înţelepţii, să-ţi trăiască!
Să cinstim ce ştiu strămoşii... noi... şi Tara Românească!

Odinioară...





 Mi-a-ngheţat în minte soro,
Calul, puşca... din Marlboro...
Şi deşertul de sub ei,
Scânteind ca roşii... piei.

Ca o umbră de apus...
S-au urcat la cer... s-au dus,
El cu masca lui de fier...
Calul... nechezând a ger.

Într-o cale de drum bun,
S-au pierdut-trecut... de-acum,
Ei şi ale mele vise,
Călcând peste lumi deschise.

... şi de-atunci, îi vreau napoi,
Ochii-s trişti, ochii-mi sunt goi...
Pantalonii... nu-mi sunt scurţi..
Ca acei purtaţi prin munţi

Şi n-am vreme şi n-am timp...
De soldaţii mei de plumb
Sau de mingea jupuită...
Care nu stătea o clipă.

Dimineaţa, prânz şi seară,
Cum era odinioară...
Când uitam ce-nseamnă timpul,
Noi trezeam cândva Olimpul.

Noi făceam cândva din seară...
Soare mândru să răsară,
Într-o margine de vară...
C-un foc mic... şi cu-o chitară.

joi, 24 octombrie 2013

Urme de chei...





Eu cu ale mele gânduri,
Stau închis sub a mea frunte,
Întrebându-mă pe mine:
Cum se naşte întrebarea?
Care-ar vrea să mă frământe?

În lumina matinală
Aşternându-se-n  tăcere,
Îndoiala ca o boală,
Face pact cu mine însumi,
Să stau jos... să nu pot cere.

Mă întreb dacă-i vreun drum...
Doar înconjurat de vise,
Neînţelese până acum,
Nici de minţile deschise,
Care-au fost cumva ucise.

Cu o minimă morală...
Îmi administrez ideea,
Că gândirea ideală...
Nu există... şi de-aceea...
Tot în vise-mi găsesc cheia!

marți, 15 octombrie 2013

Desprinderea...





Am întrebat o pasăre...
- Tu cum ai învăţat să zbori?
Ea mi-a răspuns...
Am fost programată să fac asta!

Am întrebat un înger...
- Tu cum ai învăţat să zbori?
El mi-a răspuns...
Eu am dobândit cunoaşterea!

M-am întrebat pe mine...
Unde este zborul tău?
Mi-am răspuns: aşa!
Lutul prinde rădăcină,
În apă,
... Doar dacă omul are duh...
Spiritul poate zbura... doar dacă:
Ştie că e programat!
Cunoaşte puterea gliei...
Şi face pasul spre mâine!
Înţelegând că zburarea face parte din...
Îngerime!
Pământul se învârte în jurul...
Pământului!
Şi omul se simte viu.
Dacă are curaj să se desprindă de lut!

Moartea somnului...





Mi-am pus mâinile tale peste pieptul meu...
Gol de tine... gol din mine.
Ridic privirea spre tine...
Aşa cum munţii ridică nori peste fruntea lor,
Frunzele înalţă toamna din rugăciuni...
Şi mugurii se gândesc la infinit.
Ce îţi trebuie pentru un somn bun?
O piatră drept pernă...
Şi propria lungime a trupului tău!
Uneori... uit să mă nasc normal...
Şi până să mor nu reuşesc să îmi revin,
Aşa că mor înainte să-mi iau seama!
Mor în plin zbor... cad în plină trăire...
Şi zbor în golul pe care nu l-am trăit.
Iubesc dacă am timp... şi mă îndrăgostesc,
Dacă luna face conjuncţie cu vreo planetă.
Muzica liniştii coboară...
Apa mării se-nalţă cât o prăjină...
Stelele se simt stăpâne peste viaţa lor,
Iar tu crezi că mâinile tale sunt leac de suflet,
Pântecele tale nasc dorinţi,
Zâmbetele mele nasc nume de sfinţi...
Şi mă trezesc viu în ciuda...
Zbaterilor tale.
Am mai murit aşa de fiecare dată,
Am mai postit cuvinte...
Aşa că dacă mor în zori,
Să iei aminte!
Nu eu mor!
Moare ceva din viaţa dinainte!

luni, 7 octombrie 2013

Tot noi,




De ce să-ţi vreau surâsul?
Când tu-mi vrei îndoiala...
Şi între ieri şi mâine,
Nu ne mai suntem noi?

De ce atâta patos?
În noaptea ce ne-închide...
Cu o lumină surdă,
În temniţi fără chei?

De ce ne ning regrete?
Şi cor de trâmbiţi urlă...
Când peste-atâta iarnă,
Nu ne mai suntem noi?

De ce în calendare?
Se tot înălţă sfinţii...
Şi moartea lumii vine,
În noaptea de noroi?

De ce să-mi taci întruna?
Când eu îţi vreau zenitul...
Afară nu-i nimica,
Nimicul e-între noi?

De ce să-ţi tulbur visul?
Când tu îmi tulburi viaţa...
Şi din atâtea rele,
Ne mistuim în noi?

De ce ca-ntr-un miracol?
Se-ntorc în noi străbunii...
Şi-n noi, nu mai sunt oameni...
Şi nu sunt drepţi ca ei?

De dragul omeniei...
Hai să ne facem cruce!
Avem acelaşi sânge...
Suntem aceiaşi noi!

sâmbătă, 28 septembrie 2013

Analiza pământului...



              Mi-am făcut analiza pământului meu şi am găsit:
Doi drobi de sare; aur picurat în vorbe domoale;

Cântec povestit în legendă...
Vorbe de duh moştenite-n placentă.
Oameni viteji cu căluşul în gură,
Poveşti de comori, regăsite în zgură,
Bărbaţi retezaţi cu toporul în mână...
Şi cai luminoşi ce-au zburat din prescură.
Otrăvuri servite... pe tipsii de argint...
Iudei care simt că respiră ce mint,
Târgoveţi ce se vând pe o vină de tot...
Şi spun lumii întregi că-s argila de Lot,
Văd istorici pitici care-s vineţi la gură,
Văd biserici ce mint... a nimic şi-a cultură...
Văd în mine pământul, robit... şi mie silă,
Că mai sunt răstignit de vreo lege civilă,
Că din mine nu sare- un haiduc nerobit,
Că sunt viu şi nimic din ce simt n-a murit...
Şi sunt viu cât mai ştiu că nimic nu-i pierit!

Bob de lumină, cu rugă-n cuvânt...
Poveste de taină nedusă-n mormânt,
De cei buni ce-s veşnici... şi drepţi şi curaţi...
De puii de dac, de români, de fârtaţi.

În glod e trăire... în câmpul cel viu,
Muncit pentru pâine, bucate să fiu...
Şi mândre păduri aruncate prin ţară,
Să-mi fie cuvântul o apă şi-o vara!

Scut lumii noi suntem, în vifor şi ger,
Am spart oaste multă-n cortina de fier.
Căscata-am genune... în partea păgână...
În secera nopţi... şi-n sfertu`de lună...
Şi nod de nojiţe-n opinci noi am pus...
Pe buda cea pesta... cu fruntea tot sus,
Culori de cuvinte de steag tricolor,
În galben şi roşu-albastrit de ninsori.
Ne-au vrut mulţi în lume... cu fruntea-n pământ...
Şi mulţi au pierit de durere în fund...
Şi lumea e vie şi azi într-o mare...
De mulţi slavi ce cred că prostia-i valoare!
Au plâns semizei... cămătari şi porci vi...
Că–i banca lumească sau sclavi... FMI!
... dar voi bieţi slugoi, vânduţi pe nimic...
V-aţi tras bani în pungă? Vă daţi pe nimic?
În aurul meu... şi pământ e destul...
Va paşte el Ţepeş... cu-o vorbă-n recul.
Cianuri şi trădări, vă pasc în smintire,
În glia vândută e multă trăire...
Şi-n ţară ce credeţi că voi o veţi lua...
E-o lume întreagă... e patria mea!





Coaste de Iude... păreri de soldaţi... ce-au dat mâna cu mine.
Ce mi-au spus că-mi sunt fraţi... m-apuca o silă, de voi şi... de toţi...
De bocanci prinşi în noapte... şi de fanarioţi.
În lumina trecută-s vândut de romani,
E pornită trădarea de trei mii de ani,
Eu mă-ntind peste glie...  pământ sunt şi-n gând...
Şi mă-ncinge robirea, dar eu liber mă cânt,
Dintr-o simplă citire-mi cinstesc moştenirea,
Pe mare de oase-mi găsesc regăsirea...
Şi mie dor de bunicii ce-au scris pentru mine,
O poveste de noapte-o poveste de bine.
Am găsit în pământ loc de cinste şi strig:
Vă condamn la-ntuneric... la război şi la frig!
Voi istornici pizmaşi cu lătura în vine...
Cu chiloţii pătaţi de spălări... de ruşine!
Vă purtaţi vorba goală-n minciuna şi-n sfadă...
Să vă tulbure mintea-n făptura năroada,
Ce v-a pus să vorbiţi când voi nici nu eraţi,
Slugi căzute-n ţărână... cu părinţi neînsemnaţi.

N-aveţi ce zice... căci boala sunteţi...
Voi putori cu renume... rebegiţi impotenţi...
Rânjiţi a hienă pătată-n durere...
Vă vreţi importanţi în această cădere!
Mai scurţi cu un cap să-mi fiţi în privire,
Iar lumea să ştie... că sunteţi pustiire!
Vă dau azi rostire să fiţi blestemaţi de cerul albastru...
De vânturi purtaţi! De ape în volburi de visele tulburi,
De ploaia cernită de chinuri muncită,
De tot ce se mişcă de ploaie-n mormânt,
De prunci de bătrâni de pământul meu sfânt!

Iar slova aceasta e scrisă cu-o mână,
În veci... va să fie... şi-n veci să rămână!

joi, 19 septembrie 2013

Dă-mi mâna...






Dezbracă-ţi iubito privirea,
De nori de căderi şi de umbre...
Şi lasă-ţi dorinţa să umble,
Doar las-o să umble...

Aruncă-ţi din suflet povara,
Ce-ţi ţine făptura-n robire...
Şi lasă-ţi în urmă trecutul,
De nori de căderi de murire.

Adună-ţi în jurul fiinţei,
Ce-i bun ce-ţi doreşti şi ce-ţi este...
Şi lasă în nori şi-n cădere,
Aceasta trecută poveste.

Dezbracă-ţi iubito povara,
De nori de căderi şi de umbre
Dă-mi mâna păşeşte cu mine,
Spre mâine spre zări spre niciunde.

miercuri, 18 septembrie 2013

Mi-ai spus,





Mi-ai spus, să-ţi zâmbesc dimineaţa...
Şi noapte... şi stele mi-ai spus.
O flacără vie-i speranţa,
Iar luna de sus... s-a tot dus.

Mi-ai spus că bucata de pâine...
E bună s-o dai la săraci
Din tine se-nalţă un mâine,
Ce astăzi nu ai... din ce faci.

Mi-ai spus să mă bucur de ploaie...
Şi-n mine să fie senin,
Nu-i nor să nu curgă-n şiroaie
Sau dor să nu doară puţin.

Mi-ai spus să fiu liber ca vântul...
Şi soare... şi mare mi-ai spus,
Că nu-i început în cuvântul...
Lovit de trăiri şi nespus.

Mi-ai spus să mă-nalţ de uimire,
Iar eu ascultând am uitat.
Iubind am iubit o trăire...
Şi fără să vreau... am trădat!

marți, 10 septembrie 2013

Te aștept


Te aştept să plângem în tăcere...
Al frunzelor nefast destin,
Când nopţile trag la galere...
Şi nechemate spaime vin.

Te aştept ca pe lumina vie...
Ce zbate umbre din căuş,
Simt un tangaj... ca de beţie,
Vioara-i frântă din arcuş.

Te aştept să vii şi nechemată,
Atât de mult aş vrea să vii,
Ţi-aş fii pe rând, mama şi tată,
Doar să mă mângâi în pustii.

Te aştept la marginea genunii,
În braţe să te trec de prag
Să stăm cu drepţii şi nebunii,
Când lumânări în piept ne ard.

Te aştept... şi-n loc de încheiere,
M-aş ridica-ntr-un cot să-ţi spun,
Străpunsă-i noaptea de durere,
Iar eu n-am timp de rămas bun.

marți, 3 septembrie 2013

Declaraţie de depontaminare!



 

Gust de aur şi cianură...
O să ai de-acum în oase,
De când minţi îţi pute gura,
A români goniţi din case.

Te-ai născut dintr-o greşeală,
Pe pământu-acestei ţări,
Din vreo mamă imorală...
Plagiind tu vrei schimbări?

N-ai ce căuta pe-aici,
Tu şi şleahta ta de hoţi,
Vinde-ţi-vă-n porţii mici,
Tot sunteţi nişte netoţi!

Râdeţi şi vă fiţi minciună,
Voi în ştreang o să sfârşiţi!
Că nu-i cale decât una...
De popor să fiţi striviţi!

Aţi uitat pe semne graiul,
Care spune pentru noi...
Dacă pacea-i cu cianură,
Noi vrem pace... de-i război!

Aş vrea să mulţumesc pe această cale celui care Duminică 1 Septembrie purta o pancartă prin care cerea “Depontaminarea României”
Termenul îi aparţine. Respect!
N-aş vrea să pontagiez în vreun fel...

miercuri, 28 august 2013

Suflet de căldare,



Găleata s-a simţit de-odată clopot...
Şi a-nceput să bată nebuneşte.
A fier şi-a gălăgie... şi a strigat.
Nu cel ce strigă... ştie ce vorbeşte!

- Noi suntem fraţi! Avem aceeaşi formă!
Dar tu, stai atârnat şi nu-ţi prieşte.
Eu strălucesc şi pot să bat,
Sunt alintată-n mâna celui ce munceşte!

Eşti grosolan! Pe tine te-au turnat,
În schimb eu am simţit mii de ciocane.
Şi nici pe drum... tu nu ai fost plimbat,
Cât am cărat eu sute de vagoane.

Pe tine te-au “înfipt” umil la poartă.
Să fi de râs, să se închine proştii,
Nu s-au gândit... măcar să-ţi pună toartă,
Să te mândreşti şi tu, dacă dai apă cloştii...

Aşa spunea găleata... cu sufletul dogit,
În culmea fericiri, în firea ei de doamnă...
Nu cel ce strigă ştie!... şi nici nu-i fericit,
Căci uneori e bună... să sune şi-o talangă!

Marea mea,



Când privesc marea,
Valurile îmi inundă ochii,
Simţurile îmi zboară către pescăruşi,
Iar tălpile fac un soi de legământ cu nisipul.
Simt sarea mării ca pe sângele meu
Şi vântul ei ca pe respirarea mea.
Zbuciumul ei
Mă linişteşte într-un fel anume,
Facem schimb de frământări,
De trăiri şi de vise încă neîmplinite.
Sunt atât de mic în mărirea ei
Şi atât de neînsemnat pe lângă uriaşul ei ţărm
Încât îl văd pe Ovidiu păşind lângă mine.
Simt strângerea
Din jurul pieptului Anei zidită
Şi valul mă îmbrăţişează de fiecare dată altfel.
Nici eu nu sunt ca el nici vântul nu-i ca mine,
Doar marea mă aşteaptă să mă privească.
În ochi.

marți, 13 august 2013

Suflet schingiuit,





Mi-ai spus că râd, dar eu plângeam,
De-atâtea vorbe grele,
... Şi regii cad... şi te-ntrebam,
De ce îmi plouă stele?

Mi-ai spus că am surâsu-amar,
Că îmi provoc ursita...
Ţi-am spus că n-am vreun calendar,
Să-mi tulbure ispita.

Mi-ai spus atunci cu glas pierdut,
Că ştii c-ai să mă pierzi...
Eu ţi-am răspuns tot ce ai vrut,
Dar n-ai voit să crezi.

Mi-ai spus să mint, să nu mai văd,
Tot ce mă înconjoară,
Iar eu, cu gândul meu schilod,
Minţeam întâia oară.

Mi-ai spus că am să fiu trecut...
Mi-ai spus de prima oară,
Nu te-ascultam... de la-nceput...
Şi asta mă omoară.

Acum nimic din tot ce-ai spus,
Nu are importanţă...
Mă simt ca un erou răpus,
În orice circumstanţă.