In copilărie aveam un vecin care era săracu` mai mic cu doi ani
decât noi restul găşti.
Nu avea niciodată
vreo idee despre cum să ne jucăm în schimb era de acord cu tot ce se
propunea.Ar fi fost bine până aici, doar că râdea şi repeta ca un papagal, el
nefiind original în gândire şi avea prostul obicei să-şi „combată” propriile
comentarii.
A fost unul dintre momentele în care m-am întrebat: „nu poate? Sau..”
nu vrea”?
De altfel nici nu
ar fi contat răspunsul, oricum nu pricepeam de ce îl merit eu pe el sau el pe
mine. Timpul a trecut, vremurile s-au schimbat şi am văzut că acest „Viorel”...
aşa îl chema, s-a multiplicat, peste tot dădeai de unul ca el.
Punctul culminant pentru mine a fost cel în care l-am schimbat
pe „Viorel” cu „Victorel”. E groaznic să vezi „un ăla micu`” în rolul mare,
toată ziua peste tot, neavând decât mici râci şi hârjoane care lui „Viorel”
poate îi stăteau bine, dar lui Victorel?
Aşa s-a întâmplat că nu exista nici un soi de coerenţă în
discursuri... păi de unde să fie? Când era mititel zicea că: NU „Roşia
Montană”... acum zice că da, poate că nici nu ştie ce înseamnă sau poate nici
eu nu ştiu?
Cum ar fi să am în curte un zăcământ de aur? Să fiu atât de
puturos să nu îl pot exploata?
Atât de prost încât să nu ştiu? Atât de idiot încât să spun
celor de pe stradă „Hai Bă, veniţi voi şi scoateţi-mi aurul şi îmi daţi şi mie
zece la sută din tot!” De ce zece? Cum de ce? Aşa, pentru că eu sunt mic, nu
ştiu nimic! Zece e o notă pe care nu am luat-o niciodată... nici când am
copiat.. şi nu înţeleg. Sărăcia îl scotea din casă pe „Vioctorel”, dar unde să
se ducă? La birt râdeau toţi de el. Cică ar fi „cam prost” ziceau unii...” cam
mic” ziceau alţii.
Lumea se îngusta în jurul lui, tot mai mult. Ziceau femeile în
sat ca: „la cum arată”... sigur nu o să se înmulţească... „n-ar avea cum”. Eu
nu ştiu la ce se refereau!
Il ocolea lumea domnule... aşa ajunsese „el” Vioctorel. Se mai
bălăcărea el: cu calul, cu câinele, cu câte-o capră... da, nici aşa...
Căuta înţelegere pe la copii ăia mici care nu puteau vorbi, era
bine doar ca ăia, îl scuipau şi erau tare agresivi, bine că nu puteau să meargă...
altfel cine ştie...
In cimitir dacă se ascundea... nu primea nicio colivă, nicio
gogoaşă. Se mai uita în ochii lui câte-un bătrân şi îi spunea: „Vezi mă
bolovane ce-ai făcut???”
El nu prea înţelegea... sau în orice caz mima prostia cu o naturaleţe demnă de
Oscar.
Unde erau vremurile de altă dată? Flori... cravate roşii... ei,
acolo trebuia să spui o propoziţie să zâmbeşti cât mai tâmp şi era bine. Nu e
normal! Asta fac şi acum şi uite că nu mai merge aşa...
La lapte... cât e t.v.a.- ul?... da la colaci? „Lăsaţi-mă bă” e
prea greu „aia de-afară mă toacă” „voi mă chinuiţi”... nici nu ştiu ce caut eu
aici. Nu ştiu de ce mai fac încă un împrumut... ca „la magazin nu se dă nimic
pe datorie!”... totul se plăteşte cu vârf şi îndesat! Vara asta investitorii
investesc în îngheţata. „mamăăă” câte locuri de muncă...” durabile” şi
bune... e criza de îngheţată... mai ales
vara. Eiii... v-am spus cam multe, trebuie să îmi schimb chiloţii că aştept vizita
de stat... ă ăăă de sat. O să vedeţi voi cine mă iubeşte, am
să capăt o datorie maree de la Fănel Mucea Investment şi voi o să o plătiţi!
P.S... dacă aveţi
senzaţia că se potrivesc evenimentele sau personajele... staţi liniştiţi doar
vi se pare!
Este o poveste
fără sfârşit care s-a repetat suficient!
