miercuri, 28 august 2013
Suflet de căldare,
Găleata s-a simţit de-odată clopot...
Şi a-nceput să bată nebuneşte.
A fier şi-a gălăgie... şi a strigat.
Nu cel ce strigă... ştie ce vorbeşte!
- Noi suntem fraţi! Avem aceeaşi formă!
Dar tu, stai atârnat şi nu-ţi prieşte.
Eu strălucesc şi pot să bat,
Sunt alintată-n mâna celui ce munceşte!
Eşti grosolan! Pe tine te-au turnat,
În schimb eu am simţit mii de ciocane.
Şi nici pe drum... tu nu ai fost plimbat,
Cât am cărat eu sute de vagoane.
Pe tine te-au “înfipt” umil la poartă.
Să fi de râs, să se închine proştii,
Nu s-au gândit... măcar să-ţi pună toartă,
Să te mândreşti şi tu, dacă dai apă cloştii...
Aşa spunea găleata... cu sufletul dogit,
În culmea fericiri, în firea ei de doamnă...
Nu cel ce strigă ştie!... şi nici nu-i fericit,
Căci uneori e bună... să sune şi-o talangă!
Marea mea,
Când privesc marea,
Valurile îmi inundă ochii,
Simţurile îmi zboară către pescăruşi,
Iar tălpile fac un soi de legământ cu nisipul.
Simt sarea mării ca pe sângele meu
Şi vântul ei ca pe respirarea mea.
Zbuciumul ei
Mă linişteşte într-un fel anume,
Facem schimb de frământări,
De trăiri şi de vise încă neîmplinite.
Sunt atât de mic în mărirea ei
Şi atât de neînsemnat pe lângă uriaşul ei ţărm
Încât îl văd pe Ovidiu păşind lângă mine.
Simt strângerea
Din jurul pieptului Anei zidită
Şi valul mă îmbrăţişează de fiecare dată altfel.
Nici eu nu sunt ca el nici vântul nu-i ca mine,
Doar marea mă aşteaptă să mă privească.
În ochi.
marți, 13 august 2013
Suflet schingiuit,
Mi-ai spus că râd,
dar eu plângeam,
De-atâtea vorbe
grele,
... Şi regii
cad... şi te-ntrebam,
De ce îmi plouă
stele?
Mi-ai spus că am
surâsu-amar,
Că îmi provoc
ursita...
Ţi-am spus că n-am
vreun calendar,
Să-mi tulbure ispita.
Mi-ai spus atunci
cu glas pierdut,
Că ştii c-ai să mă
pierzi...
Eu ţi-am răspuns
tot ce ai vrut,
Dar n-ai voit să
crezi.
Mi-ai spus să
mint, să nu mai văd,
Tot ce mă
înconjoară,
Iar eu, cu gândul
meu schilod,
Minţeam întâia
oară.
Mi-ai spus că am
să fiu trecut...
Mi-ai spus de
prima oară,
Nu te-ascultam...
de la-nceput...
Şi asta mă omoară.
Acum nimic din tot
ce-ai spus,
Nu are
importanţă...
În orice
circumstanţă.
duminică, 11 august 2013
Tăcere, strigăt mut,
Din tăcere-mi
strigă visul...
Şi rămân tot eu cu
zisul,
Vântul bate,
focu-i viu,
Mă aplec strigând
ce scriu.
Tace vântul, tace
marea...
De tăcere-mi strig
strigarea,
Tace cerul meu
durut,
Cu cât tac, tot
strig şi-s mut.
Scurgă-se-n tăceri
strigarea,
Cerul meu e larg
ca marea,
Că mi-e grea
tăcerea mea,
Tac de
mine... zbor de ea.
Şi eu tac... şi
vântul zice,
Când nu strig îi
sunt complice...
Şi mie greu
cât mare-i zarea,
Cât strigarea, cât
mirarea.
Cântec viu de pitulice,
Cânt şi eu când
n-am ce zice,
Cerul, vântul şi
mirarea,
Îmi acoperă
strigarea.
Strig şi eu ce tac
acum!
N-am să plâng cum
curge ceara...
Tac şi strig
visând uitarea!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)