Urlă câinii strâmb la lună... şi eu mă întreb aşa:
Ţi-ai uitat române firea... şi-ai trecut cumva de ea?
Pune mâna pe o furcă... ai în şură chiar şi-o coasă...
Dă-i în cap celui ce-ţi fură... şi din ţară... şi din casă!
Ţi-a crescut prea mult pământul... ai să dai şi-altcuiva?
Mierea din adânc... cuvântul... are cine să ţi-l ia?
... dacă asta e dreptate... să te fure orişicine...
Stai în banca ta române... fie-ţi gol de... al tău nume.
Dar... dacă te mint ciocoii... şi îi vrei mai scurţi... de-un
cap...
Pune mâna, i-aţi toporul şi azvârle-i în copac!
Dă-i în şuturi sfinte-afară... să-şi ia seama la ce zic,
Că ne-am săturat de lepre... care... “ne mai mint un pic”!
Că... ne-au ruşinat copii... pe bătrâni... i-au atacat...
Tu permiţi să-ţi calce fii... cei ce-n gura au păcat?
... cum să-ţi pleci în lume capul... când întreaga lume ştie,
Că eşti mândru precum dacul... că eşti zeu... pe a ta glie?
Ai închis prea lesne ochii... şi-ai căzut în reverie...
Chiar credeai că sclavii ăştia... ştiu ce spun... sau ştiu să
fie?
Schimbă-i!... că nimicii ăştia... îţi împut, ţie gândirea..
Trădătorii... mor în
chinuri... noi trăim... ne ţinem firea!
Lupii tineri ştiu legenda... lupii, ne-înţărcaţi de sânge...
Se ridică-n noi străbunii... ei sunt sfinţi... nu ştiu a
plânge!
N-au văzut în veci trădarea... şi minciuna au tratat-o,
Ca pe-o boală... ca pe-o moimă... în genuni au aruncat-o!
Dă o fugă până-n şură... vezi ce-ţi trebuie de-acolo...
Să-i sfârşeşti pe cei ce fură... ca un veşnic zeu Apolo!
Să-ţi trăiască mândrii fii... înţelepţii, să-ţi trăiască!
Să cinstim ce ştiu strămoşii... noi... şi Tara Românească!
