Celor ce-s duşi

Senin, am să închin o cupă!
Din apa vinului târziu
Iar seara asta neîncepută
Îmi face trupul, spirit viu!

Voios, am să ridic pocalul
În cinstea celor, duşi şi drepţi
Şi-am să-mi trimit acasă calul
Să ştiii tu mândră să mă aştepţi.

Curat, am să-mi înlănţui glasul
Cu menestrelii casei azi
Şi-n mine-ar fi cinstit popasul
În amintiri de camarazi.

Cea mai bună bere acră

Serile de Noiembrie erau cele mai incitante, mirosea a frunze arse, puţin a ceaţă sau fum şi atmosfera asta  ne făcea să vorbim parcă  în şoaptă. Aşa trecea toată săptămâna până când, aflam ca într-o conspiraţie, că “cineva” dădea bairam. Nici nu puteai să te bucuri făţiş, te dădeai de  gol imediat, dar fără să vrei îţi făceai şi tu propria lista de invitaţi aşa cum făceau toţi cei care ştiau. Muzica era absolut necesară şi pentru asta trebuia să vină Silviu, el avea muzica bună şi “ascultă cu îngăduinţă” şi propunerile noastre.

- Nu bă, dă-l dracu`, zicea câte o voce, deşi acest lucru se întâmplă doar în mintea mea. Să fie clar cine aducea magnetofonul şi muzica, nu mai punea bani la: mâncare, băutura şi ţigări. Ok, poate nu chiar în ordinea asta.

Acest “tip cu muzica” era un soi de mic dictator, de el depindea întreaga seara de distracţie. Uneori era o seară dansantă, aşadar ne trebuiau fete...

- Să-l chemăm pe Remus, el are tot timpul gagici gata să vină. Mai bine nu, e dobitoc, face glume proaste şi aduce toate paraşutele. Unde mai pui că e şi las, îşi face de drum înainte să pună umărul. Aşa se demistifica orice încercare de secretizare a “ceaiului”. Întotdeauna, dar întotdeauna, unul dintre noi gândea ceva cu voce tare şi toată discuţia devenea un prilej de dezbatere.

- Putem să ascultăm muzică rock sau folk sau să-l chemăm pe Gelu cu video-ul, aşa putem să vedem câteva concerte sau filme sau...

- Mai bine nu! Se vota rapid şi astfel Gelu era privat de prezenţa la acest eveniment.

- Dacă vreţi folk, îl chemăm pe Andrei cu chitara! El poate să vină oricum, e un tip ok şi dacă nu “iese nimic”, ascultăm şi muzică.

La această organizare nu ne întrecea nimeni, totul era simplu, aveam experienţă, niciodată nu îl uitam pe cel care “ştia să vorbească” frumos cu miliţia. Ăsta era un personaj interesant, era mai mare şi ne ajutase de multe ori, când venea organu` la uşă. Avea felul lui de a face lucrurile, era “salariat” şi ieşea pe hol cu tovarăşii, vorbind pe voce joasă şi sigură.

Am aflat mulţi ani mai târziu că “el” îşi luă toate amenzile de “tulburare a liniştii publice” şi că nu scotea o vorbă, să nu cumva să-şi piardă lumea încrederea în el şi să-şi piardă titlul de cel mai bun negociator. Încet, încet, se făcea lista cu toţi cei care ar trebui să vină. Oricum nu putea veni tot cartierul şi nici loc nu era, chiar pentru toţi.

Aşa venea cel mai crud moment... Strângerea fondurilor, care nu ştiu cum, dar niciodată nu erau suficiente. Etapele astfel îndeplinite, trebuiau aduse la cunoştinţa “gazdei”, lucru simplu şi complicat, pentru că şi el avea lista lui de invitaţi din care erau câţiva care nu puteau lipsi căci avea şi omul obligaţiile lui. Tipe nu prea aveam... da’ nici loc nu prea mai era şi oferta de mâncare şi băutură săracă, aşa că unde să mai chemi şi fete, erau suficiente cele 3-4 prietene din gaşca, plus gagica gazdei.

Odată rezolvat şi acest punct, ne împărţeam strategic: doi indivizi îl ajutau pe cel cu magnetofonul (era cale lungă de cărat magul şi boxele şi de instalat aşa ca la carte), patru, cel puţin, mergeau după băutură.

Aici era un mare act de curaj, la ora 8.30 magazinele erau închise şi băutură găseai, doar la Neagra sau la Non Stop. Întrucât la non stop era cam greu să găseşti băutura de acelaşi fel în cantitate mai mare de două sticle, indiferent de sortiment, ne încercam norocul la ţigani.

Asta era provocarea. Bişniţarii încercau să te şi păcălească după ce că aveau nişte preţuri de restaurant clasa - întâi. Eram organizaţi: banii erau împărţiţi în părţi egale (în caz că eram buzunăriţi), cel mai solid era întotdeauna ultimul să-i poată supraveghea pe ceilalţi şi primul era cel care “mai fusese”. Astfel încât nu mergeam, decât la sigur. Scena poate că o ştiţi, puradei strigau şi întărâtau:

            - Ce căutaţi mă aici? Ţipau dădeau de veste, se împingeau, doar doar primesc şi ei vreo palmă sa aibe motive să urle ca din gură de şarpe. De neuitat era replica:

            - Ce mă, aţi venit să ne luaţi gagicile? Aveau un simţ de proprietate incredibil. Zic asta pentru că “gagicile” erau nişte chestii slabe împuţite şi greu se putea gândii cineva la o idilă cu astfel de personaje. Mai auzeai câte un strigăt ca de căpitan de cavalerie:

            - Nu mai mă ştii “cutărescu”? Am fost colegi în generală. Îngheţăm toţi, era o capcană   “ăştia de pe aici” abandonau şcoala după clasa a treia. Sigur că nu răspundea nimeni, nici măcar “cutărescu”, mergeam mai departe cu ochii în patru. Şi aşa străbăteam străduţele înguste, labirintice  şi întunecate până când ajungeam la Neagra. Strigam toţi încetişor:

            - Alooo! Neagraaa!

            - Ce vreţi bă? Apărea unu` gras   cu voce repezită.

            - Aveţi băutură? Zâmbetul slinos ne îmbia să intrăm. Afacerile erau afaceri.

            - Avem, cum să nu? Bani aveţi? Începeau negocierile.

- Cum dai berea?

- Cinşpe lei!

- Da ce bre, suntem la Inter? La litru?

- La kil? Nuuu, la jumate! Vreţi sau nu?

- Dar vinul la litru?

- Două`ş cinci!

- Ce reducere faci? ...Dacă luăm mai multă băutură? Aici nu prea aveam sorţi de

izbânda, pentru că şi ei şi noi ştiam că nu aveam alte variante. Ne înţelegeam până la urmă, două navete de Gambrinus la litru, cu “cinşpe lei sticla.Cu condiţia să aducem navetele şi sticlele a doua zi. Toate astea fără o garanţie în bani, doar cu anunţul clar: Ştiu unde staţi! N-am să vă mai spun că pe drumul de întoarcere se întâmplau aceleaşi păţanii la care se adăugau câţiva maidanezi şi doi-trei “băieţaşi” care cereau şi ei câte o bere că suntem “vecini”. Nu primeau nimic, dar greu evitam conflictul care ne-ar fi stricat petrecerea. Bani de mâncare nu prea mai rămâneau, restul era cât să cumpărăm o sticlă de votcă şi una de palincă ungurească, de la non stop-ul din colţ, că poate veneau şi fete... şi nu puteai să nu le oferi un lichior fin.

Era simplă reţeta: sirop de orice fel, amestecat cu votcă şi cu apă. Uneori aveam noroc să găsim şi lămâie sau mentă.

Aşa ne întruneam şi din cuvântul ajuns parolă : Maxim cinsprezece! Ajungeam minim douăzeci-treizeci, plus fetele. Aveau fetele astea un talent inexplicabil. Nu ştia nimeni cine le anunţă, ele erau ca turmele de căprioare, dacă venea una, te aşteptai să apară multiplu de zece, însă întotdeauna în grupuri de câte două. Cu câte o vază sau o carte sau  o casetă ori un vinil.

Norocul nostru era că aduceau şi câte ceva de mâncare, sigur nu din prima şi nu acelaşi lucru, cred că se înţelegeau şi aici.

            Începea muzica şi dansul, greu se numea  dans, pentru că eram atât de înghesuiţi, încât mai mult ţineam ritmul cu piciorul. Aveam câte o mână ocupată cu paharul de bere şi strigam cât să ne înţelegem ca turcii. Nici nu aveam ce să vorbim prea mult, doar ne cunoşteam foarte bine şi aşa apăreau discuţiile în contradictoriu, pentru că ne ştiam opiniile cu mult înainte să fie spuse. Ascultam muzica şi râdeam, dansam şi dezbăteam.

Toate astea până apărea o faţa îngrijorată în uşă, aprindea lumina şi făcea semne  disperate de linişte pe care noi puteam să le vedem doar.Se oprea muzica, doua şepci se uitau încruntate la noi şi aici intervenea “negociatorul” care se uita la ceas şi ieşea, iar noi nu înţelegeam când a zburat vremea şi s-a făcut fix 12. Apărea ca un învingător zâmbind reţinut şi ne ruga să dăm muzica mai încet că ne-a iertat, tovarăşul de la miliţie. Aşa se cam strica dansul sau mă rog ce se întâmpla acolo şi fără vreun semn apăreau fetele ca o armată de amazoane cu ce se putea de mâncare. Farfurioare cu câte puţin din toate, dar pentru fiecare.

            - Bună zacusca cine a făcut-o? Complimenta câte un curajos.

            - Cine a adus zacusca, se întrebau fetele? Dădeau din umeri şi acest lucru nu mai conta pentru nimeni, decât pentru gazdă care întreba:

            - Nu cumva aţi umblat în cămară?

Linişte. Sigur că umblam în cămară şi puneam pe masă lângă bunătăţile aduse de fete şi alte bucate care se potriveau. Schimbam între noi priviri curioase, deşi aproape toţi ştiam cine a suplimentat proviziile. Toţi, mai puţin gazda care avea să dea socoteală şi pentru borcanele lipsă din cămară.

O taină era felul în care dispăreau părinţii de acasă în anumite zile de Vineri. Nu aveai cum să îţi dai seama din timp, nu exista nici un indiciu. Făceau schimb de ture sau îşi luau câte un srl, fără să lase această impresie. Ceva mâncare prin frigider, pentru copii, pâine şi cam atât. Apoi, apărea câte un unchi cu maşina sau capul familiei, mergea şi aducea în maşină alte “gazde” care nici nu ştiau că sunt gazde. Totul ca într-o frăţie a celor care pleacă într-o misiune secretă.Se duceau la ţară să aducă ceva provizii, pentru sărbători.

Pe rând, niciodată, toţi odată, terminam de mâncat, cei care fumau ieşeau la început în balcon la o ţigară, până când cineva spunea:
            - De ce să nu cântăm ceva. Aşa se făcea că toate glasurile se uneau într-o rugăminte şi apoi chitara care era nelipsită la chefuri începea să ne îndemne să cântăm fiecare cum puteam. Cântam de munte, de dor, de libertate, de chef, de armată, de haiduci (atunci strigam cel mai tare), aşa încât apărea aceiaşi faţa îngrijorată spunând că a venit iar miliţia. De data asta se lăsa cu chitanţă, cred eu şi ce se  mai cânta după... era şoptit şi la fel de frumos. Ştiam toţi tot repertoriu din Cenaclul Flacăra, Pheonix, cantecele de petrecere şi lista e atât de lungă încât ar fi necesar încă un capitol.

Apăreau primele semne ale dimineţii, eram obosiţi şi fericiţi, ne priveam cu bucurie, promiţându-ne tacit că trebuie să repetăm experienţa. O parte pleca scuzându-se că e târziu, însă fetele şi organizatorii aveau datoria morală de a îndepărta “urmele”.

Se făcea totul cu o precizie militară, iar câte un norocos mai găsea câte o sticlă de bere desfăcută de cu seara. Atât de trezită şi de acră, încât era împărţită cu solemnitate între toţi cei care voiau să mai guste puţin.

Era cea mai bună din lume şi avea gustul unei nopţi care se putea întâmpla iar, dar nu se va putea repeta vreodată.

Cea mai bună bere acră

                                               

                                            Fragment

Serile de Noiembrie erau cele mai incitante, mirosea a frunze arse, puţin a ceaţă sau fum şi atmosfera asta  ne făcea să vorbim parcă  în şoaptă. Aşa trecea toată săptămâna până când, aflam ca într-o conspiraţie, că “cineva” dădea bairam. Nici nu puteai să te bucuri făţiş, te dădeai de  gol imediat, dar fără să vrei îţi făceai şi tu propria lista de invitaţi aşa cum făceau toţi cei care ştiau. Muzica era absolut necesară şi pentru asta trebuia să vină Silviu, el avea muzica bună şi “ascultă cu îngăduinţă” şi propunerile noastre.

- Nu bă, dă-l dracu`, zicea câte o voce, deşi acest lucru se întâmplă doar în mintea mea. Să fie clar cine aducea magnetofonul şi muzica, nu mai punea bani la: mâncare, băutura şi ţigări. Ok, poate nu chiar în ordinea asta.

Acest “tip cu muzica” era un soi de mic dictator, de el depindea întreaga seara de distracţie. Uneori era o seară dansantă, aşadar ne trebuiau fete...

- Să-l chemăm pe Remus, el are tot timpul gagici gata să vină. Mai bine nu, e dobitoc, face glume proaste şi aduce toate paraşutele. Unde mai pui că e şi las, îşi face de drum înainte să pună umărul. Aşa se demistifica orice încercare de secretizare a “ceaiului”. Întotdeauna, dar întotdeauna, unul dintre noi gândea ceva cu voce tare şi toată discuţia devenea un prilej de dezbatere.

- Putem să ascultăm muzică rock sau folk sau să-l chemăm pe Gelu cu video-ul, aşa putem să vedem câteva concerte sau filme sau...

- Mai bine nu! Se vota rapid şi astfel Gelu era privat de prezenţa la acest eveniment.

- Dacă vreţi folk, îl chemăm pe Andrei cu chitara! El poate să vină oricum, e un tip ok şi dacă nu “iese nimic”, ascultăm şi muzică.

La această organizare nu ne întrecea nimeni, totul era simplu, aveam experienţă, niciodată nu îl uitam pe cel care “ştia să vorbească” frumos cu miliţia. Ăsta era un personaj interesant, era mai mare şi ne ajutase de multe ori, când venea organu` la uşă. Avea felul lui de a face lucrurile, era “salariat” şi ieşea pe hol cu tovarăşii, vorbind pe voce joasă şi sigură.

Am aflat mulţi ani mai târziu că “el” îşi luă toate amenzile de “tulburare a liniştii publice” şi că nu scotea o vorbă, să nu cumva să-şi piardă lumea încrederea în el şi să-şi piardă titlul de cel mai bun negociator. Încet, încet, se făcea lista cu toţi cei care ar trebui să vină. Oricum nu putea veni tot cartierul şi nici loc nu era, chiar pentru toţi.

Aşa venea cel mai crud moment... Strângerea fondurilor, care nu ştiu cum, dar niciodată nu erau suficiente. Etapele astfel îndeplinite, trebuiau aduse la cunoştinţa “gazdei”, lucru simplu şi complicat, pentru că şi el avea lista lui de invitaţi din care erau câţiva care nu puteau lipsi căci avea şi omul obligaţiile lui. Tipe nu prea aveam... da’ nici loc nu prea mai era şi oferta de mâncare şi băutură săracă, aşa că unde să mai chemi şi fete, erau suficiente cele 3-4 prietene din gaşca, plus gagica gazdei.

Odată rezolvat şi acest punct, ne împărţeam strategic: doi indivizi îl ajutau pe cel cu magnetofonul (era cale lungă de cărat magul şi boxele şi de instalat aşa ca la carte), patru, cel puţin, mergeau după băutură.

Aici era un mare act de curaj, la ora 8.30 magazinele erau închise şi băutură găseai, doar la Neagra sau la Non Stop. Întrucât la non stop era cam greu să găseşti băutura de acelaşi fel în cantitate mai mare de două sticle, indiferent de sortiment, ne încercam norocul la ţigani.

Asta era provocarea. Bişniţarii încercau să te şi păcălească după ce că aveau nişte preţuri de restaurant clasa - întâi. Eram organizaţi: banii erau împărţiţi în părţi egale (în caz că eram buzunăriţi), cel mai solid era întotdeauna ultimul să-i poată supraveghea pe ceilalţi şi primul era cel care “mai fusese”. Astfel încât nu mergeam, decât la sigur. Scena poate că o ştiţi, puradei strigau şi întărâtau:

            - Ce căutaţi mă aici? Ţipau dădeau de veste, se împingeau, doar doar primesc şi ei vreo palmă sa aibe motive să urle că din gură de şarpe. De neuitat era replica:

            - Ce mă, aţi venit să ne luaţi gagicile? Aveau un simţ de proprietate incredibil. Zic asta pentru că “gagicile” erau nişte chestii slabe împuţite şi greu se putea gândii cineva la o idilă cu astfel de personaje. Mai auzeai câte un strigăt ca de căpitan de cavalerie:

            - Nu mai mă ştii “cutărescu”? Am fost colegi în generală. Îngheţăm toţi, era o capcană   “ăştia de pe aici” abandonau şcoala după clasa a treia. Sigur că nu răspundea nimeni, nici măcar “cutărescu”, mergeam mai departe cu ochii în patru. Şi aşa străbăteam străduţele înguste, labirintice  şi întunecate până când ajungeam la Neagra. Strigam toţi încetişor:

            - Alooo! Neagraaa!

            - Ce vreţi bă? Apărea unu` gras   cu voce repezită.

            - Aveţi băutură? Zâmbetul slinos ne îmbia să intrăm. Afacerile erau afaceri.

            - Avem, cum să nu? Bani aveţi? Începeau negocierile.

- Cum dai berea?

- Cinşpe lei!

- Da ce bre, suntem la Inter? La litru?

- La kil? Nuuu, la jumate! Vreţi sau nu?

- Dar vinul la litru?

- Două`ş cinci!

- Ce reducere faci? ...Dacă luăm mai multă băutură? Aici nu prea aveam sorţi de

izbânda, pentru că şi ei şi noi ştiam că nu aveam alte variante. Ne înţelegeam până la urmă, două navete de Gambrinus la litru, cu “cinşpe lei sticla.Cu condiţia să aducem navetele şi sticlele a doua zi. Toate astea fără o garanţie în bani, doar cu anunţul clar: Ştiu unde staţi! N-am să vă mai spun că pe drumul de întoarcere se întâmplau aceleaşi păţanii la care se adăugau câţiva maidanezi şi doi-trei “băieţaşi” care cereau şi ei câte o bere că suntem “vecini”. Nu primeau nimic, dar greu evitam conflictul care ne-ar fi stricat petrecerea. Bani de mâncare nu prea mai rămâneau, restul era cât să cumpărăm o sticlă de votcă şi una de palincă ungurească, de la non stop-ul din colţ, că poate veneau şi fete... şi nu puteai să nu le oferi un lichior fin.

Era simplă reţeta: sirop de orice fel, amestecat cu votcă şi cu apă. Uneori aveam noroc să găsim şi lămâie sau mentă.

Aşa ne întruneam şi din cuvântul ajuns parolă : Maxim cinsprezece! Ajungeam minim douăzeci-treizeci, plus fetele. Aveau fetele astea un talent inexplicabil. Nu ştia nimeni cine le anunţă, ele erau ca turmele de căprioare, dacă venea una, te aşteptai să apară multiplu de zece, însă întotdeauna în grupuri de câte două. Cu câte o vază sau o carte sau  o casetă ori un vinil.

Norocul nostru era că aduceau şi câte ceva de mâncare, sigur nu din prima şi nu acelaşi lucru, cred că se înţelegeau şi aici.

            Începea muzica şi dansul, greu se numea  dans, pentru că eram atât de înghesuiţi, încât mai mult ţineam ritmul cu piciorul. Aveam câte o mână ocupată cu paharul de bere şi strigam cât să ne înţelegem ca turcii. Nici nu aveam ce să vorbim prea mult, doar ne cunoşteam foarte bine şi aşa apăreau discuţiile în contradictoriu, pentru că ne ştiam opiniile cu mult înainte să fie spuse. Ascultam muzica şi râdeam, dansam şi dezbăteam.

Toate astea până apărea o faţa îngrijorată în uşă, aprindea lumina şi făcea semne  disperate de linişte pe care noi puteam să le vedem doar.Se oprea muzica, doua şepci se uitau încruntate la noi şi aici intervenea “negociatorul” care se uita la ceas şi ieşea, iar noi nu înţelegeam când a zburat vremea şi s-a făcut fix 12. Apărea ca un învingător zâmbind reţinut şi ne ruga să dăm muzica mai încet că ne-a iertat, tovarăşul de la miliţie. Aşa se cam strica dansul sau mă rog ce se întâmpla acolo şi fără vreun semn apăreau fetele ca o armată de amazoane cu ce se putea de mâncare. Farfurioare cu câte puţin din toate, dar pentru fiecare.

            - Bună zacusca cine a făcut-o? Complimenta câte un curajos.

            - Cine a adus zacusca, se întrebau fetele? Dădeau din umeri şi acest lucru nu mai conta pentru nimeni, decât pentru gazdă care întreba:

            - Nu cumva aţi umblat în cămară?

Linişte. Sigur că umblam în cămară şi puneam pe masă lângă bunătăţile aduse de fete şi alte bucate care se potriveau. Schimbam între noi priviri curioase, deşi aproape toţi ştiam cine a suplimentat proviziile. Toţi, mai puţin gazda care avea să dea socoteală şi pentru borcanele lipsă din cămară.

O taină era felul în care dispăreau părinţii de acasă în anumite zile de Vineri. Nu aveai cum să îţi dai seama din timp, nu exista nici un indiciu. Făceau schimb de ture sau îşi luau câte un srl, fără să lase această impresie. Ceva mâncare prin frigider, pentru copii, pâine şi cam atât. Apoi, apărea câte un unchi cu maşina sau capul familiei, mergea şi aducea în maşină alte “gazde” care nici nu ştiau că sunt gazde. Totul ca într-o frăţie a celor care pleacă într-o misiune secretă.Se duceau la ţară să aducă ceva provizii, pentru sărbători.

Pe rând, niciodată, toţi odată, terminam de mâncat, cei care fumau ieşeau la început în balcon la o ţigară, până când cineva spunea:
            - De ce să nu cântăm ceva. Aşa se făcea că toate glasurile se uneau într-o rugăminte şi apoi chitara care era nelipsită la chefuri începea să ne îndemne să cântăm fiecare cum puteam. Cântam de munte, de dor, de libertate, de chef, de armată, de haiduci (atunci strigam cel mai tare), aşa încât apărea aceiaşi faţa îngrijorată spunând că a venit iar miliţia. De data asta se lăsa cu chitanţă, cred eu şi ce se  mai cânta după... era şoptit şi la fel de frumos. Ştiam toţi tot repertoriu din Cenaclul Flacăra, Pheonix, cantecele de petrecere şi lista e atât de lungă încât ar fi necesar încă un capitol.

Apăreau primele semne ale dimineţii, eram obosiţi şi fericiţi, ne priveam cu bucurie, promiţându-ne tacit că trebuie să repetăm experienţa. O parte pleca scuzându-se că e târziu, însă fetele şi organizatorii aveau datoria morală de a îndepărta “urmele”.

Se făcea totul cu o precizie militară, iar câte un norocos mai găsea câte o sticlă de bere desfăcută de cu seara. Atât de trezită şi de acră, încât era împărţită cu solemnitate între toţi cei care voiau să mai guste puţin.

Era cea mai bună din lume şi avea gustul unei nopţi care se putea întâmpla iar, dar nu se va putea repeta vreodată.