“Acela”

Atât de frumos era rombul, Acela!

Formele lui vinovate...

În cutele lui puteai privi întreaga lume.

Umbrele lui erau îndoielnice...

Şi îşi arata toată strălucirea,

Ca un nimb.

Rombul era ca o altă imagina a ta.

Îşi desena contururile, doar când tu nu îl priveai,

Ştiai că este acolo!

Dansa ca o fecioară încă nedată,

Dansa ca însăşi viaţa.

Te domina ca un soi de ştiinţă,

Ocult îţi chema toate dorinţele,

Te întărâta până când nu mai erai tu.

Îţi chema fără să vrei simţurile...

Şi te înrobea!

Atât de frumos era zmeul, Acela,

În forma lui de romb!

Am întrebat

Am întrebat şi-atunci, ce e iubirea,
Dar nimeni n-a voit să îmi vorbească...
De e, o stare, crez sau poate mit,
Ori poate doar purtare omenească.

Iubirea dacă vrei, o vezi şi-n stele
Ea este veşnic aşezată peste tot,
Dar nu toate făpturile au s-o cunoască
Pe semne că nici muritorii toţi, nu pot.

Am să sădesc iubirea într-o piatră
Aşa cum cioplitorii visători, o fac,
Şi-am să iubesc odată şi înc-o dată,
Dacă-am să ştiu... ce pietrele, doar tac.

Mă întreb şi-acum, ce e iubirea omenească...
O  ie, un pământ, un cer, un neam?
Poate că nu-i cuvânt să lămurească...
Şi nu-i răspuns de spus... La taina ce o am.