Pântec de fecioară

Să-ți lași capul într-o doară,
Pe un umăr de fecioară...
Timpul să îți fie vis...
Ochiul zâmbetului trist.
Și în loc de sânge... lavă.
Și în loc de minte... pleavă.

- Să-ți lași umbră, ca pe-o cheie...
Pe o gingașă femeie...
Și în loc de zori... lumină.
Peste lumea asta plină.
Și în loc de vină...
- Zori!
Ca un cer între culori.

- Să-ți lași zborurile... toate!
Vise, viață... libertate,
Să trăiești de azi pe mâine,
Fără apă, fără pâine...
Fără orice așteptare,
Ca un vis... care și moare?

-Să-mi las capul drept
Să moară... pe un pântec
De fecioară
Visele cernute-in sită...
Pe o zisă de ursită!
Cât mai suntem doi ca unul...
Să fiu remanent ca fumul!

O fi târziu?

Luna are umbră?
-N-are! ... s-a zdrobit,
De acest pământ,
Luna s-a rănit și moare...
Într-un soi de hohot blând.

Soarele e tot pe ceriu?
-S-a ascuns puțin... și zace!
Nu se vede, cred că moare...
Norii il ascund... și tace!

Mama Gaia mai trăiește?
-Cât să-și plângă fii vii!
Încă se împotrivește...
Cine știe ce va fi?

Sufletul îți mai trăiește?
-Ai regrete de om viu?
N-am murit, până acuma...
O fi oare... prea târziu?l

Răbdare

Răbdare braţul de-ar avea...
Nu s-ar zori la spadă,
Iar ochii n-ar mai lăcrima,
De-a morţilor grămadă.

Când lăcomia roade inimi...
Şi naşte pofte hâde,
Încep războaie între fraţi
Şi nimeni nu-i aude

Răbdare ochiul de-ar avea
Să plângă suferinţa,
Nici pofte grele n-am purta
Şi-am şti ce e căinţa!

Nicio-incercare n-ar fi grea
Când ai îngăduinţă...
Răbdare omul de-ar avea
Şi-un strop de străduinţă!

Ești ridicol de frumoasă

Ești ridicol de frumoasă...
Dacă-ți plac... cum îmi placi mie,
Ești o stea neînțeleasă,
Într-o lume dintr-o mie!

Ești prea mândră și frumoasă...
Din tot ce-mi lipsește mie,
Ești ridicol de frumoasă...
Ca un fir de viață vie!

Ești al naibii de frumoasă...
Ca o lună fermecată,
Ești ridicol de frumoasă,
Până... nu, mi te dai toată!